26 mart. Pare că timpul s-a oprit în suferință
Daniel intră în cabinet cu pași nesiguri și aparent temători. Nu își ridică privirea nici când șopti un salut trunchiat de accentuări molcome a silabelor. Se lăsă să cadă pe primul fotoliu de lângă ușă sprijinindu-și capul în mâini. Prin părul lui lung și negru începeau primele spice albicioase răzlețe.
Privi într-o parte scuturându-și capul ca răspuns la o voce singură.
- Nu am putut face nimic pentru ea. Pur și simplu într-o zi a plecat de acasă și nu s-a mai întors. Se opri zâmbind amar unei amintiri numai de el știute. Eram căsătoriți de vreo 10 ani, dar ultimii 5 au fost un coșmar. A avut o depresie și de atunci a stat mai mult prin spitale….copiii, avem 3 copii mai mult nu au știut de ea. Le-am fost și tată și mamă și am tot încercat să îi liniștesc, dar a fost un efort imens.
Se opri frecându-și degetele spasmodic într-un pumn strâns pe care voia parcă să-l țină din zvâcnirea de furie.
- Nimic nu îi mai făcea plăcere, nu se mai juca cu cel mic, îi hrănea când își amintea, nu se mai spăla cu săptămânile, deși îmi este rușine să o spun. Uneori parcă trăia cu adevărat, atunci se machia, zâmbea, ținea țâncii în brațe, apoi după câteva ore un văl negru întunecat cobora peste ochii ei și parcă se îngropa de vie. A ținut-o așa ani de zile dar, credeți-mă că m-am obișnuit, ne bucuram de ce aveam. Anul trecut după Paște când am ajuns de la serviciu am găsit un cuțit însângerat pe jos și niște pastile aruncate într-un pahar….se opri strângându-și buzele pentru a reține tremorul unei voci frânte.
- Am înnebunit, abia atunci am realizat amploarea problemei. Era întinsă pe jos și respira extrem de rar…dar, culmea, era atâta calm în respirația aceea….au salvat-o, atunci au salvat-o. Acum….continuă dând din mâini haotic….acum nu, articulă și vocea se sparse în cioburi de lacrimi. Acum o lună a plecat de acasă la serviciu…își uitase cheile și m-am dus după ea la vreo oră…nu era la serviciu, am sunat pe toată lumea, am fost la poliție, nimic….intrase în pământ. Și apoi….acum mai puțin de o săptămână m-au sunat….o găsiseră la marginea unui câmp…ironic…un câmp cu flori albe, doar că acum respirația ei nu mai era calma…nu mai era deloc. Am găsit un bilețel pe care l-am ascuns de copii, un bilețel cu un scris tremurat…„Am obosit, prea mult pentru mine”.
Se opri brusc și își ridică privirea spre fereastră aruncând niște ochi triști de un gri metalic.
- Nu am știut ce să le spun copiilor, le-am spus că a avut un accident….dar acum, toată lumea noastră s-a prăbușit sub vinovăție…mă scol noaptea și mă întreb ce nu am văzut sau ce nu am făcut…apoi mă înfurii că nu s-a gândit decât la ea…și tot așa…
Analiza psihologică
Literatura de specialitate definește suicidul lucid sau rațional ca fiind acel act ce ponește de la premiza libertății de alegere a unei soluții din mai multe existente, chiar dacă asta înseamnă finalizarea vieții.
Sinuciderea se încadrează în categoria de suicid rațional atunci când actul urmărește curmarea suferinței sau de pierdere a demnității umane, de exemplu pacienții cu cancer, SIDA, etc. Tot în această categorie se încadrează și suicidul în anumite situații sociogene grave, reprezentate atât de boli incurabile, cât și de mutilări, abandonarea vârstnicilor, dezadaptarea, emigrarea.
De asemenea, se întâlnește și în alte situații, cum ar fi pierderea părinților, a copiilor, eșecuri profesionale.
- Suicidul patologic îl identificăm în anumite situații, respectiv:
- Suicidul psihotic – stările depresive severe;
- În cazul tulburărilor de personalitate – borderline sau antisocial;
- În cazul dependenței de alcool sau substanțe psihoactive;
- Suicidul din tulburările nevrotice.
Fazele suicidului
Suicidația – faza de incubație, faza mentală de cercetare a motivației, subiectul își pune problema morții și a necesității de a muri.
Suicidacția – faza de trecere de la imagini abstracte, conflictuale, la etapa pregătirilor concrete. Apare creșterea tensiunii intrapsihice care eplodează sub forma unei reacții psihogene, iar individul adoptă decizia suicidului.
Traumatizația – punere în practică (Coșman, D, Psihologie medicală, Ed. Polirom, Iași 2010);
Parasuicidul (Kreitman) – orice lezare nonfatală sau ingerare de substanțe în exces. Este exclusă intoxicația acută cu alcool.
Morgan (1979) sugerează introducerea termenului de autoagresiune deliberată (deliberate self – harm), pentru tentativa de sinucidere prin intoxicația cu substanțe medicamentoase sau chimice (deliberate self – poisoning), și automutilarea (deliberate self – injury).
Exemple de motive ale tentativelor suicidare;
- Patologia locativă – mutare recentă sau viitoare, amenințarea cu evacuarea, spațiu insuficient, supraaglomerat.
- Discordii conjugale cronice;
- Alcoolul;
- Tentative suicidare cu rol de pedeapsă;
Ora aleasă în tentativa de sinucidere este importantă astfel:
– mulți aleg orele după – amiezii și serii (18 – 24), în timp ce sinucigașii, în special melancolicii, aleg ora dimineții;
Tentativele frecvente în timpul week-endului deoarece atmosfera de loisir adâncește sentimentele de frustrare și izolare socială.
Literatura de specialitate evidențiază faptul că rudele și apropiații celor care s-au sinucis trec printr-un proces complex de doliu, adesea marcat de vinovăție intensă. Această vinovăție poate fi legată de sentimentul că nu au făcut suficient pentru a preveni tragedia sau de întrebarea „ce aș fi putut face diferit?”. Iată câteva perspective din studii și psihologie:
1. Vinovăția ca parte a doliului complicat
- Cercetările arată că rudele celor care s-au sinucis tind să experimenteze un doliu mai complicat decât cei care pierd pe cineva prin alte cauze (Shneidman, 2001).
- Vinovăția apare adesea ca un gând ruminativ: „Dacă aș fi observat semnele…”, „Dacă l-aș fi sunat mai des…”.
- Aceste gânduri pot contribui la depresie și anxietate (Jordan & McIntosh, 2011).
2. Supraviețuitorii sinuciderii și „vinovăția supraviețuirii”
- Mulți aparținători simt că au eșuat în rolul lor de susținători, mai ales părinții, frații și partenerii de viață.
- Un fenomen frecvent este „vinovăția supraviețuirii”, în care cei rămași se simt nedemni de viață sau consideră că ar fi trebuit să împărtășească soarta celui decedat.
- Vinovăția este mai puternică la părinții care și-au pierdut copiii prin suicid, pentru că se percep ca fiind responsabili pentru bunăstarea lor (Feigelman, Jordan & Gorman, 2009).
3. Impactul social și stigmatizarea
- Suicidul este adesea însoțit de stigmatizare, ceea ce face ca familia să se simtă izolată sau judecată de societate.
- Unii membri ai familiei evită să discute despre pierdere, ceea ce poate intensifica sentimentele de rușine și vinovăție (Pitman et al., 2018).
- Comparativ cu alte tipuri de doliu, supraviețuitorii sinuciderii raportează mai puțin sprijin din partea comunității.
Cum ajută psihoterapia?
1. Acceptarea și procesarea durerii
- Terapia oferă un spațiu sigur pentru a vorbi despre emoțiile dureroase, fără teama de a fi judecați.
- Ajută la normalizarea doliului și la reducerea sentimentului de izolare.
2. Gestionarea vinovăției și autoînvinovățirii
- Psihoterapia ajută rudele să înțeleagă că suicidul este un fenomen complex, influențat de factori biologici, psihologici și sociali.
- Terapia cognitiv-comportamentală (CBT) ajută la identificarea și schimbarea gândurilor iraționale de tipul „Este vina mea” sau „Aș fi putut face mai mult”.
3. Combaterea stigmatizării și rușinii
- Mulți supraviețuitori ai suicidului simt stigmatizare socială, ceea ce le îngreunează procesul de doliu.
- Psihoterapia ajută la reîncadrarea narativului, astfel încât pierderea să nu fie percepută ca un eșec personal.
4. Gestionarea anxietății și depresiei
- Aproximativ 50% dintre supraviețuitorii suicidului dezvoltă tulburări depresive sau anxioase (Jordan & McIntosh, 2011).
- Terapia poate ajuta la prevenirea doliului complicat, care duce la suferință prelungită și afectează funcționarea zilnică.
5. Construirea unui nou sens al vieții
- Terapia ajută la reconstrucția identității după pierdere.
- Unii oameni găsesc alinare prin voluntariat, activism sau sprijinirea altor familii aflate în situații similare.