08 apr. Maria și drumul prin boala care nu există
Era o zi toridă de vară când toate canalele TV vuiau despre caniculă și cum să gestionezi o astfel de situație când Maria intră în cabinet cu pași nesiguri, ținându-și mâinile strâns încrucișate. Părea obosită, iar privirea pe care o ghidă spre fereastră dezvălui niște ochi albaștri temători. „Cred că am ceva grav”, a început ea, încercând să-și controleze vocea tremurândă. „M-am dus la atâția doctori, dar nimeni nu mă crede. Îmi spun că sunt bine, dar eu știu că nu sunt pentru că de ani de zile trăiesc o groază de simptome – dureri de cap, palpitații, senzații ciudate în stomac – nu pot să nu am nimic și să îmi fie așa rău. Am căutat informații pe internet, mi-am făcut zeci de analize și nenumărate consultații medicale, dar nimeni nu îmi găsește nimic. La ultimele analize când mi-au ieșit rezultatele bune am ajuns acasă și mi-am dat seama că am uitat să spun un detaliu important…de câte zile mă durea capul și atunci am început să mă îndoiesc de competența doctorilor. Nici nu mă mai pot uita la televizor, ai văzut în câte știri se vorbește despre doctori care nu au diplomă sau nu sunt buni…Dacă nimeresc din greșeală o astfel de emisiune să vezi ce panică îmi iau după aceea. Mă programez la prima consultație. Toți îmi spun că e doar în capul meu, dar dacă era așa, ar fi trebuit să nu mai simt nici un simptom.
Analiză psihologică
Acum ceva timp în urmă am fi spus despre Maria că suferă de ipohondrie. În prezent literatura de specialitate nu se mai referă la ipohondrie ca la o afecțiune de sine stătătoare.
Originea și utilizarea timpurie
- Grecia antică: Cuvântul provine din grecescul hypochondrium (ὑποχόνδριον), care desemna zona anatomică de sub cartilajele coastelor. Hipocrate (sec. V î.Hr.) și Galen (sec. II d.Hr.) considerau că problemele din această regiune (precum tulburările digestive sau dezechilibrul bilei negre) cauzau o afecțiune numită „melancolie ipohondriacă”, asociată cu depresia și anxietatea.
- Evul Mediu și Renaștere: Ipohondria era văzută ca o problemă fizică legată de digestie și splină, conform teoriei umorilor corporale. În Renaștere, medicii au început să o asocieze mai mult cu tulburările psihologice.
- Secolele XVII-XIX: Ipohondria ca boală nervoasă.
- În secolul al XVII-lea, Thomas Sydenham a descris ipohondria ca o tulburare nervoasă, diferită de melancolie.
- În secolul al XVIII-lea, termenul începe să fie folosit mai ales pentru persoane excesiv de preocupate de sănătatea lor, chiar și fără simptome medicale clare.
- În secolul al XIX-lea, cu dezvoltarea psihiatriei, ipohondria devine o tulburare psihologică distinctă, adesea asociată cu neurastenia (o afecțiune descrisă ca oboseală și anxietate cronică).
- Secolul XX și DSM
- În DSM-I (1952) și DSM-II (1968), ipohondria era considerată o tulburare somatoformă.
- În DSM-III (1980) și DSM-IV (1994), era definită mai clar ca Tulburare Ipohondriacă, caracterizată printr-o preocupare excesivă față de o boală gravă, în ciuda investigațiilor medicale normale.
- În DSM-5 (2013), termenul de ipohondrie a fost eliminat și înlocuit cu două diagnostice:
Tulburarea de anxietate legată de boală (pentru cei care nu au simptome somatice semnificative, dar au frică excesivă de boală).
Tulburarea de simptome somatice (pentru cei care au simptome fizice și se concentrează excesiv asupra lor).
Astfel, ipohondria a trecut de la o explicație medicală bazată pe dezechilibre corporale la un diagnostic psihiatric, apoi a fost redefinită în termeni mai specifici în psihiatria modernă.
Ce poate face psihoterapia?
Menționăm câteva direcții de intervenție terapeutice ca beneficii pentru persoanele care se confruntă cu această situație.
1. Identificarea gândurilor iraționale
Ipohondria vine adesea cu gânduri de tipul „Sigur am ceva grav” sau „Simptomele astea înseamnă cancer”.
Terapeutul te ajută să recunoști aceste tipare de gândire și să le modifici.
2. Reducerea comportamentelor de verificare
Psihoterapia ajută să înțelegi cum aceste comportamente îți întrețin anxietatea și cum să le reduci treptat.
3. Expunerea la frici
În cadrul terapiei (mai ales în CBT – terapia cognitiv-comportamentală), înveți să te expui treptat la gândurile sau senzațiile care îți provoacă anxietate, fără să le „rezolvi” imediat.
Asta te ajută să devii mai tolerant față de incertitudine.
4. Învățarea unor metode de reglare emoțională
Vei învăța tehnici de relaxare, mindfulness și alte strategii care să te ajute să gestionezi stresul și panica.
5. Abordarea cauzelor mai profunde
Uneori, ipohondria poate avea rădăcini în traume trecute, pierderi, frică de moarte, sau nevoi emoționale neîmplinite. Terapeutul te poate ajuta să explorezi și să lucrezi cu aceste aspecte.