15 mai „Povestea Copilului cu Mantia Gri”
Într-un moment al terapiei Vlad din povestea călătoriei prin umbra rușinii lasă să iasă la suprafață o scânteie creatoare și scrie o poveste terapeutică pe care o împărtășesc aici.
„Povestea Copilului cu Mantia Gri”
A fost odată un copil care se născuse într-un sat plin de culori. În fiecare dimineață, oamenii pictau casele, florile și hainele în nuanțe vii: albastru curajos, verde speranță, galben bucurie.
Copilul iubea să alerge desculț prin iarbă și să cânte cântece inventate, chiar dacă nu erau perfecte. Dar într-o zi, auzi un glas aspru: Ce urât cânți! Mai bine taci!
În altă zi auzi râsete șuierătoare despre felul în care dansa…și apoi altcineva l-a întrebat de ce nu e „mai cuminte, mai serios, mai… așa cum trebuie”. Micuțul adună fiecare cuvânt dureros și îl transformă într-o bucată de material cenușiu din care începu să își coasă, fără să își dea seama, o mantie gri. La început, mantia era mică și aproape invizibilă, însă, cu fiecare critică, cu fiecare rușinare, mantia crescu până când îl acoperi cu totul și copilul începu să creadă că este mai sigur să nu se mai vadă culorile lui adevărate.
Anii au trecut iar adultul din acel copil a învățat să se înfășoare cu totul în mantia gri grea, rece, apăsătoare. Ori de câte ori își dorea să cânte, să râdă sau să fie pur și simplu el însuși, simțea greutatea ei trăgându-l înapoi.
Până într-o zi când, în mijlocul oboselii și tristeții, a întâlnit un om care i-a spus:
— Nu trebuie să îți ascunzi culorile ca să fii iubit. Culorile tale sunt darurile tale. La început, copilul-adult nu a crezut. Era obișnuit cu mantia. Dar, încet-încet, în fiecare zi, a început să descoasă câte un fir: un fir când a spus ce simte, chiar dacă îi era teamă, un fir când a încercat ceva nou, fără să aștepte să fie perfect, un fir când a râs fără să se judece. Și, pe măsură ce firele cădeau, culorile au început să strălucească din nou. Copilul-adult nu a mai avut nevoie de mantia gri. Înțelegea acum:
Greșelile nu îi luau frumusețea. Imperfecțiunile nu îi ștergeau lumina. Rușinea nu era a lui de purtat. Rușinea ne poate îmbrăca în haine care nu ne aparțin. Dar curajul blând de a fi cine suntem ne ajută să ne reamintim culorile sufletului nostru. 🎨