Anxietatea sau monstrul din dulap

La ora programată ușa se deschide lent iar în prag observ un bărbat înalt, cu onduleuri blonde și ochi de un albastru scânteietor, acum parcă terni și cerniți printr-o sită ce le oferă o tentă de gri metalic. Intră ușor nehotărât, uitându-se nesigur la haina de pe braț, de parcă așteptă o voce interioară să decidă. Cu fiecare pas pe care îl face pare că se clatină în convingerea sa până se prăbușește pe canapea cu osteneala ostașului ajuns pe pamânt natal. Își pironește privirea în covorul multicolor și își începe povestea brăzdată de dezamăgirea propriei persoane, despre cum a fost și cum a ajuns, despre multele calități pe care le-a observat la el în cursul vieții care acum zac uitate prin rădăcini de suflet sau sunt oferite ca niște nestemate celorlalți.

Îi este greu să mai descopere ceva bun în propria persoană, ca și când un pitic monstruos a aruncat o vrajă peste gânduri și simțuri.

Noaptea îi aduce cele mai cumplite spaime, dar și răsăritul se profilează ca un inamic lovind dureros cu noi convingeri ale neputinței și cu pusee bruște și acute de teroare. Privește în jur ca reacție de orientare, apoi își strânge palmele împreunate lăsându-le să cadă peste genunchi. Inima îi bate nebunește, simte cum aerul nu ajunge în plămâni și respiră sacadat, rapid, culoarea îi fuge din obraji, și încearcă din răsputeri să își oprească tremorul corpului și al mâinilor. Gâtul se contractă ritmic încercând să înghită, dar simte cum un deșert se prelinge în jos spre stomac în timp ce greața urcă spre buze ca un fluture hăituit bătând nebunește din aripi. Ar dori să se ridice dar genunchii nu îl mai ascultă, acum tenul își schimbă culoarea spre o paloare vineție iar ochii cerniți privesc dintr-un gol, de parcă nu ar fi acolo.

E condamnat la panica și teroare și tot ce își dorește este să redevină cum a fost.

 Iată ce se întâmplă de fapt.

Un atac de panică este o schimbare bruscă sau o criză în care deveniți speriați, anxioși sau îngroziți într-o situație specifică sau aparent fără motiv, „din senin”.

În această situație creierul poartă o conversație cu corpul căruia îi ilustrează cu lux de amănunte o situație ipotetică pusă atunci în scenă, presărată cu multe întrebări existențiale. Și atunci, începe să activeze mecanismele de supraviețuire: luptă sau fugă.

Pentru a avea energie să ofere un răspuns de tip luptă sau fugă organismul trebuie să producă o serie de modificări. Astfel, este nevoie de descărcarea adrenalinei pentru asigurarea supraviețuirii și ca urmare, apar o serie de modificări ce ajută la acțiune rapidă și evitarea pericolului.

• Pupilele se dilată cu scopul de a mări accesibilitatea vederii stimulului periculos, iar un efect secundar poate fi senzația de irealitate, adică persoana se simte ca și când nu ar fi acolo.
• Respirația se accelerează pentru a crește cantitatea de energie necesară mușchilor ce vor fi folosiți în mișcare, fie că este pentru luptă sau pentru fugă.
• Inima bate mai repede și crește tensiunea pentru a trimite „mâncare” , pentru a alimenta zone ale corpului vitale în supraviețuire. De aici derivă palpitațiile.
• Zonele din corp ce nu au nevoie imediată de hrană sunt mai puțin irigate, devenim palizi pentru că sângele se retrage spre zonele centrale, importante, și atunci părem albi de frică.
• Contractarea mușchilor poate implica și contractarea mușchilor din zona gâtului și atunci apare senzația de „nod în gât”.
• Corpul se încălzește și apare transpirația pentru a răcori corpul și a-l sprijini în luptă.
• O serie de funcții sunt trecute în plan secundar, cum ar fi digestia, și poate apărea senzația de greață sau fluturi în stomac.
• Zonele mai puțin irigate, respectiv degetele de la mâini și de la picioare pot transmite senzația de furnicături, iar pomparea sângelui în mușchi poate imobiliza genunchii și conduce la senzația de slăbiciune a genunchilor.
• Poate apărea senzația că nu vă puteți adună gândurile sau vorbi,
• Frica de moarte, de a nu vă pierde controlul sau acționa într-un mod nebunesc.

Toate aceste modificări apar în situații de pericol real, dar și atunci când creierul decide că se află într-un pericol pe care îl vizualizează și zugrăvește în culori terifiante. Nici corpul nici creierul nu fac diferența între ceea ce ochiul vede sau mintea crede și atunci se comportă ca și când tenebrele sunt reale și se întâmplă atunci, în momentul prezent.

Și monstrul rămâne în dulap pentru o nouă noapte și o nouă zi hrănindu-se cu energia celui ce vede…ceea ce crede că este realitate.

Cabinet individual de psihologie Ruxandra Toma, Pascani, judet Iasi,  Str. N. Iorga, Nr. 10