15 mai Noi în mine
Era aproape sfârșitul verii, un august plin de miasmele trandafirilor târzii înfierbântați de arșiță când Elena intră în cabinet, scrutând spațiul cu o privire pătrunzătoare ce părea totodată obosită. Se așeză pe primul fotoliu și, în liniștea așteptării unui nou început lăsă să cadă pe podea un caiet verzui cu colțuri tocite. Începu să vorbească timid, ducând mâna la gură într-un gest de oprire o cuvintelor:
„Sunt Elena. Cred. Deși… uneori mă semnez cu alt nume. Am găsit bilețele scrise cu mâna mea, dar nu în stilul meu. Într-una scria: Nu o lăsa să afle. Ea nu poate duce.” Rămase pe gânduri, apoi își întinse mâinile spre tâmple atingând ușor firele de păr răzlețe ce se iveau din coada castanie prinsă strâns în elastice rozalii.
„Am avut momente în care mă trezeam în haine diferite, în locuri stranii… o dată eram într-un parc, la ora 4 dimineața, fără să știu cum am ajuns acolo. Sau vorbesc cu oameni care mă salută cu ‘Sara’ sau ‘Ioana’, și îmi spun că ne-am întâlnit, că am vorbit. Dar eu nu știu cine sunt ei. Nu-mi amintesc nimic.”
Se aplecă brusc și atinse caietul verzui, apoi parcă renunță la idee și începu să caute în geanta neagră pe care încă o ținea aproape de pantofii la fel de negri. Scoase un carnețel cu coperți strălucitoare și privi în jur ușor încurcată. „Terapeuta mea dinainte m-a rugat să țin jurnal. Uite…” – deschide la o pagină – „Scrisul e al meu, dar nu-mi amintesc să fi scris asta: Nimeni nu înțelege. Dacă Elena rămâne, totul se va prăbuși. Trebuie să o protejăm.”
Ochii i se umplură de lacrimi iar vocea deveni răgușită înainte de a termina fraza. „Ceva în mine se frânge. Nu e doar stres. E ca și cum… aș fi mai multe persoane în același corp. Și uneori nu decid eu cine iese. Mi-e groaznic de teamă, simt că înnebunesc”, continuă privindu-mă fix în timp ce ochii ei își schimbară expresia aruncând în pațiul dintre noi disperare. „Am înnebunit deja, nu?”
Închise carnețelul încet și continuă cu voce șoptită, ca pentru sine. „Când eram mică… a fost haos. Țipete. Frică. O cameră întunecată. Părinții…. Nu am clar amintiri, doar frânturi. Dar corpul meu își amintește.”
Inspiră adânc și, pentru o clipă, un zâmbet păru să se înfiripe în colțul buzelor. „Am învățat să joc roluri. Să zâmbesc la școală, să fiu ‘fata cuminte’ acasă. Dar în mine era cineva furios. Altădată, cineva jucăuș. Altădată, cineva care voia doar să doarmă. Nu știam atunci că eram eu… toate. Însă acum le simt”.
Se opri ridicând ochii cu o privire semeață și hotărâtă. „Sunt aici pentru că vreau să aflu cine sunt. Toate bucățile. Vreau să le cunosc, să nu mă mai tem de ele. Vreau să devin una, nu o lume întreagă în conflict.”
Pentru prima dată, Elena nu mai vorbea singură. Și nici cu ea însăși. Ci cu cineva care o vedea – întreagă, chiar și în fragmente.
📘 Analiză psihologică – Tulburare de Identitate Disociativă (DSM-5)
✅ Criteriul A: Prezența a două sau mai multe identități distincte
- „Oamenii mă salută cu alte nume”, „Simt că nu eu decid cine iese”, „Am mai multe persoane în același corp”
- Alte stări de conștiință trăiesc în paralel cu cea principală – ex. Sara, Ioana
✅ Criteriul B: Lacune recurente de memorie (amnezie disociativă)
- Uită perioade de timp (ex: se trezește în parc la 4 dimineața)
- Nu își amintește conversații, întâlniri, sau ce a scris în jurnal
- „Nu-mi amintesc să fi scris asta…”
✅ Criteriul C: Disfuncționalitate semnificativă
- Confuzie identitară, distres emoțional profund, afectare în viața socială și profesională
✅ Criteriul D: Nu face parte dintr-o practică culturală acceptată
- Nu se menționează niciun context religios sau cultural
✅ Criteriul E: Nu e cauzată de substanțe sau afecțiuni medicale
- Nu sunt indicii că simptomele ar fi provocate de droguri, medicamente sau epilepsie
Ce poate face psihoterapia?
Tulburarea de identitate disociativă nu este o problematică frecvent întâlnită și poate e mai cunoscută ca „personalitate multiplă”. Tulburarea de identitate disociativă (DID) a fost cunoscută mult timp sub denumirea de „tulburare de personalitate multiplă” (Multiple Personality Disorder – MPD), dar acest termen nu mai este folosit în mod oficial din 1994, când a fost publicată ediția a patra a DSM (DSM-IV).
Tulburarea de Identitate Disociativă (DID) nu este comună în populația generală, dar este mai frecventă decât se credea anterior, mai ales în rândul persoanelor care au suferit traume severe în copilărie.
🔍 Cât de frecventă este DID?
Conform DSM-5, prevalența estimată a DID este:
- Aproximativ 1 – 1.5% din populația generală
- Poate ajunge la 5-10% în rândul pacienților din clinici de sănătate mintală (în special cei cu traume severe)
- Mai des întâlnită la femei, dar adesea subdiagnosticată la bărbați (unde simptomele pot apărea sub formă de furie, consum de substanțe, disociere agresivă)
⚠️ De ce pare rară, dar e mai prezentă decât credem?
- Subdiagnosticare – Mulți terapeuți nu recunosc simptomele disociative sau le atribuie altor diagnostice (ex: borderline, bipolaritate, PTSD, psihoză)
- Stigmatizare și mituri – DID a fost popularizată greșit de media (ex: „Sybil”, „Split”), ceea ce a dus la o percepție exagerată sau distorsionată, dar și la ezitarea terapeuților în a pune diagnosticul
- Disimularea simptomelor – Persoanele cu DID trăiesc adesea vieți aparent funcționale și nu-și dau seama că „episoadele” lor sunt altceva decât stres sau uitare
- Mecanism de protecție – DID apare frecvent ca urmare a traumelor severe din copilărie (în special abuz repetat înaintea vârstei de 6 ani). Disocierea servește drept apărare psihologică extremă, iar alter-urile se dezvoltă pentru a „compartimenta” experiențele de neîndurat.
De ce s-a renunțat la denumirea „personalitate multiplă”?
Pentru că era înșelătoare. Iată de ce:
- 🔄 „Personalitate” sugerează entități complet formate și independente – ceea ce nu este cazul. În realitate, persoanele cu DID nu au mai multe „persoane” separate în ele, ci părți disociate ale sinelui, fiecare cu roluri și funcții diferite (numite alteri).
- 🧩 DID este o tulburare de integrare a conștiinței, memoriei, identității și percepției de sine, nu o „locuire” de mai multe personalități complet dezvoltate.
- 🛡️ Este o strategie de supraviețuire dezvoltată în copilărie ca reacție la traumă severă – nu o „boală bizară” sau o posesie, așa cum a fost deseori prezentată în filme sau mass-media.
✅ Ce înseamnă, de fapt, DID?
- Sinele se fragmentează în părți distincte (alteri) pentru a face față traumei
- Fiecare parte poate avea:
- voce proprie
- comportament, amintiri și afecte diferite
- grade variate de conștiență una față de cealaltă
🔹 Un alter poate fi protector, altul copil, altul rebel, iar altul poate să conțină amintirile traumatice.
Personalitatea multiplă o regăsim în multe filme de ficțiune și poate v-ați gândit la filmul Psycho ca fiind reprezentativ pentru „personalitatea multiplă”. Cu toate acestea, filmul Psycho (1960), regizat de Alfred Hitchcock și bazat pe romanul lui Robert Bloch, se inspiră parțial din ideea de personalitate disociativă, dar NU reflectă corect Tulburarea de Identitate Disociativă (DID) așa cum este ea definită în DSM-5.
🔎 Ce e în film:
Personajul principal, Norman Bates, prezintă:
- Două fațete opuse: el însuși (calm, rezervat) și „mama sa”, o voce interioară agresivă și dominantă
- O identitate alternativă pe care o personifică (îmbrăcându-se, vorbind și acționând ca mama sa)
- Amnezie parțială – nu pare conștient când este „mama”
➡️ La prima vedere, poate părea o formă de Tulburare de Identitate Disociativă.
❗️ Dar în realitate… Norman Bates e un personaj de ficțiune inspirat de un criminal real (Ed Gein) și conține elemente din mai multe tulburări psihice FICȚIONALIZATE:
Ce este, de fapt, o combinație de:
- Tulburare psihotică (halucinații, deliruri)
- Tulburare disociativă (elemente de fantezie identitară)
- Tulburare de personalitate antisocială (comportamente criminale fără remușcare)
- Tulburare delirantă (convingerea că mama lui trăiește încă în el)
Este important să nu realizăm diagnostice și supradiagnosticări proprii pornind de la elemente ficționale ci să ne adresăm psihologilor pentru o evaluare psihologică sau consiliere și psihoterapie.
Fiecare intervenție psihologică va fi precedată de o evaluare amănunțită pentru a stabili cauzalitatea, ipotezele de lucru, factorii determinanți și planul de lucru.
Ce poate face psihoterapia?
Psihoterapia pentru DID:
- Stabilizarea – învățarea de tehnici de ancorare și siguranță
- Psihopeducație – înțelegerea rolului protector al alter-urilor
- Comunicarea internă – încurajarea dialogului între părți (în jurnal, în terapie ghidată)
- Procesarea traumei – explorarea treptată a memoriei traumatice
- Integrarea identitară – unificarea funcțională a sinelui multiplu